Suflet trecator

Te sfărâmi încă o data,

ești un pas mai aproape de cădere 

un pas mai aproape de cer

sau de iad,

ce mai contează acum,

aproape că nu mai știu care era diferența,

aproape nu mai știu care este distanța

între inima mea și a ta

sau care era

tot una este, acum e prea târziu 

distanța este prea aproape de infinit

prea aproape de imposibil.

Și greșești încă o data

sau una mai puțin ,

ce mai contează acum,

deja nu le mai pot număra 

mă simt extaziată de timp,

ruptă de trecerea lui,

încă un loc de care nu-mi voi aminti,

încă un glas pe care il voi rătăci 

între mii de amintiri învechite .

Acum mai aștepți un semn,

un singur cuvânt care te va face

să pleci către altă viață ,

încă o moarte fără rost;

fără inima nu mai ești tu și pleci

crispat de soare, iar, ca la inceput

dar nu te mai poți opri, încă nu,

nu mai poți schimba destinul,

căci ecoul vieții următoare de atrage

fără să-i poti rezista ;

nici măcar un minut de rămas bun

fără măcar o urmă care să-mi amintească 

trecerea ta pe Pământ .

Ganduri la apus

Departe de tine acum, departe,
pe meleaguri străine și pustii
unde, mi-e așa dor de tine,
de parfumul florilor tale, copaci,
persoane, ghioceii de demult,
mi-e așa dor de tine, acum
la mii de kilometri de unde
m-am nascut, de limba și de
persoanele dragi.

Printre străini stau acum ,singură
pe băncile pustii din parcurile
parcă galbene, fără viață sau..sens,
nostalgia mă doare, atât de tare
acum că , mi-e așa dor de tine
acum că amintirile sunt
mai prețioase ca un diamant
acum când gândurile zboară
libere doar ele spre tine,
spre iubirea ce ți-o port, iubire
necondiționată si veșnică căci
tu, doar tu, doar pe tine te mai am
și amintirea ta, într-o țară
îngropată în griji, printre-o
adolescență prea responsabilă
fără grejeli, fără timp de a le face.

Și acum, mi-e așa dor de tine
de copilăria mea lângă tine
lângă dragii mei frați , bunicii
și unchii, fără griji sau lacrimi
doar fericirea absolută
și acum, ce mă fac fără tine?
draga mea țară , unde te-ai ascuns?,
nu mai plânge , căci eu, nu am să te uit.

Despre dragoste si razboi

Stai pe o stancă lângă marea albastră ,
auzi pașii zgomotoși ai mării
apropiindu-se de tine.

Dar azi nu-ți pasă , cerul tot cenușiu
te înconjoară , te asfixie,
încă o lume dărâmată de dorințele
egoiste a oamenilor de rând.

Iar peste tine un pescăruș timid
își înalță zborul, își deschide
aripile și pornește la drum.

Asculți încă o melodie care
te face să plângi , zgomote
și cuvinte poate fără înțeles
pentru unii, dar tu nu faci parte
din ei.

Tu încă mai visezi noaptea
cu o lume mai buna,
încă crezi in oamnii buni
de la care înveți despre dragoste
și lovituri.

Păcat că dragostea nu există
iar razboiul nu-l potem opri noi.

Flori de mucegai

Flori de mucegai într-un pahar învechit
martor al atâtor întâmplări, vieți rupte
de sens, iubiri trăite într-un vis;
petale de trandafir pe un pat
vărsate fără ritm într-o melodie
a timpului de mai de mult

Martorul unui anotimp după altul
a unei copilării crispate de țipete,
jocuri înțepenite de o mână de fier
unde râsul era doar un ecou printre
munții bunicului bătrân, neclintit de
vântul anilor.

Martorul unui drum bătătorit de pași
fără sens aparent și fără semafoare
pe marginea străină a unui lac
unde timpul se ascunde de vise
iar lacrima umple lacul sec
între mii de piese.

Martorul silențios a unei bătălii
fără limite și fără arme
cu mii de suflete răpus de
un singur anonim între mii de suflete
rătăcite și zbuciumate de timp
lângă un nor auriu într-o seara
fără bătăile vântului.

Suflet pustiu al marii cenusii

Suflet pustiu al mării cenușii
Un suflet pustiu, culcat pe malul
mării cenușii care zăpăcit, încă
încearcă să lupte împotriva faptei,
împotriva verbelor regulare,
împotriva gravitației și împotriva soarelui;
pustie și gânditoare, încă stă, de mii de ani
pe aceleași meleaguri
fără să-și mai amintească sufletele pe care le-a furat,
inimile rupte pe care le-a dizolvat, o data cu ionii sodiului
și stă pașnică, alunecând încet pe un petec de pământ
precum o lacrimă încărcată de litere, cifre și formule
pe un obraz de catifea albă.
Își apropie îngrozit degetele de imensul pustiu
care îi ascunde marea imensă ce se întinde în fața lui
parcă ar vrea să alunece, și parcă nu...totuși, încă nu
poate mai așteaptă până mâine, sau până când nu o mai avea timp
până când ultima frunză va aluneca, zburând prin aer, aterizând
treptat către marea rece pe care el singur a stat, așteptând încă un suflet
pustiu și el, care să aibă dorința de a-l asculta,
de a merge prin căldura orbitoare a jarului palpitant
fosforescent și aspru, dur și fierbinte, ca de obicei;
dar oare a așteptat prea mult? ceva ce nu există,
poate așteaptă o lumină orbitoare un soare imens care
să se așterne încă o dată pe plaja unde el trăia singur, pustiu...
Iar totuși a venit ziua in care a zărit, pe limita orizontului
o zână fermecată, pură, inocentă și bună care
a decis să-l atingă cu bagheta magică la inimă
și, cu doar un strop de lumină l-a readus la viață,
a înviat sufletul pustiu și mort ce zăcea pe mal de atâta timp
și încă acum o urmă gri, plutește silențioasă pe un val
al mării cenușii, urmă a existenței lui....

Suflet de diamant

Umbli încă desculță pe marginea unui val,
pe marea întunecată în care te-ai scufundat.
Și învii, răsari din propia ta cenușă, precum
pasărea Fenix, acum câteva secole,
undeva aproape de unde te afli tu acum,
aproape de lumea cenușie pe care o domini;
nu mai ești prințesa vieții, esti doar
regina unei mări moarte, de lemn
unde nu mai rămâne nici un colț de iubire,
o mare rece și adâncă, precum golul
pe care îl porți de atâta timp în suflet,
un gol amar si negru, precum un mormânt,
acela în care este îngropată inima ta
lângă malul unei mări pustii
lângă un pom care s-a uscat de mult
de când tu l-ai lăsat cu gândul la tine
și nu te-ai mai întors nicicând.
Plutești acum însă pe o mare înghețată
plină de lacrimi și dureri, de oftări, și dureri
nepăsându-ți de viețile pe care le-ai distrus
inmortală și rece precum un diamant.

La revedere!

Un balcon, o floare, un Făt Frumos,
un oraș plin de vise,
la margine ești tu, tot mai departe,
în urma ta decât pași, nisip mototolit;


tu, cu uitarea ta, cu gravitația dujman
pleci, iei o rază de sore și mi-o prinzi în păr
îmi zici “la reveredere”, ne mai vedem,
mă uiți, îmi lipsești și te întorci


o atingere un sfat cât mai bun
prietenesc, dulce, sensibil,
de parcă nu ești tu, te-ai schimbat
prea mult, ai lăsat prea multe in urmă,
versuri pline de praf, scutură-le!


Ia o mătură și împrospătează-ți ideile
nu mai plânge, zâmbește, încă te aștept
pe banca undeva deasupra norilor,
te închini, te uiți la Dumnezeu și
lin, încet, o lacrimă îți curge pe obraz
tot mai jos, până la bărbie, și atunci
cade jos, pe pieptul meu,
oftezi și-mi dai viață, ca la început
la fel ca atunci.


Rămâne în urmă doar o privire
și două lacrimi ce se contopesc
într-un sărut.

Patriotism

Două cuvinte, atât,
o limbă, un semn, un steag,
nimic mai mult, o seară întunecată,
un cer plin de nori, de noroi e plin asfaltul
iar tu pleci, stai, te gândești
rupi o bucată din mine, o smulgi
te joci, râzi, plangi,
tragi aer în piept și continui drumul
încă un pic, aproape ai ajuns
grăbește-te, poți fi primul, sau ultimul
sau tot ce vrei.
Ia un nor, rupe-l de lângă mama lui
agață-l de balconul tău și spune-i că nu,
plângi, râzi, răsufli, ca un balon cu heliu
zbori peste noi, peste tot ceea ce ai câștigat
tot ce ai, nimic, prea mult,
îți  va rămâne decat un mormânt,
câteva lacrimi, și atât.

Fulgi de zapada

Încerci să mergi, să zbori peste nori
dar ceva nu te lasă
te reține printre noi, pe pământ
lângă fulgii de zăpadă pe care îi vezi de la geam
cum se așează încet pe o creangă din acel copac,
copacul copilăriei pe care nici nu ți-o mai amintești,
și lângă el acel leagăn vechi și ruginit în care visai să ajungi aviator,
să zbori departe de tot ce te înconjoară
de tot ce te rănește,
dar un poți, ești legată cu lanțuri
de o lume pe care nu o înțelegi,
dar un mai plânge, lasă tot ce ai trăit,
poate acel fulg de zăpadă e viitorul tău
o parte din ceea ce te poate face fericită
ce te va ajuta să nu mai plângi
și să zâmbești fără lacrimi în ochi.

Ma ratacesc...

Mă rătăcesc pe un drumul plin de frunze
copaci cu frunzele căzute
un spirit care umblă singuratic
printr-un parc pustiu plin de bănci
bănci goale ce s-au umplut acum de
gânduri de singurătate și nostalgie
unde nu se mai așează nimeni
doar eu, și mă rătăcesc printre gânduri
cum îmi rătăceam acum ceva timp
degetele printre firele tale de păr
și încă simt că mai ești cu mine
mă însoțești de mână printre copacii cei goli
fără sentimente, pustii de gânduri
și doar o rază de soare îmi mai încălzește
pielea înghețată de atâta frig
iar frunzele încă aterizează cu nepăsare
pe banca unde te priveam cândva
cu ochii plini de stele sclipitoare,
păcat că tu zbori și nu te mai întorci
în parcul din care ai plecat cândva
lăsând în urmă doar o umbră lângă o bancă pustie
ce gândul meu însoțește acum...

Drum de foc

Ieși afară în mijlocul nopții
încercând să înțelegi de ce nu mai poți
de ce, după atâta timp nu mai ai forțe
încă nu ai învățat să minți
încă nu știi să plângi fără lacrimi
cu fața la o lună plină
care nu te lasă să deschizi bine ochii
și totuși încă vrei să o mai vezi
te hipnotizează forța și frumusețea ei
atât de diferită de a ta, pe care nici nu o vezi
și încă te simți invizibilă în fața oglinzii
pe care nici tu nu o observi
ești înconjurată de lume, o grămadă
de persoane pe care nici nu le intelegi
persoane care vin și pleacă din viața ta
fără să te afecteze nici pe tine nici pe ei
cei care se uită la tine și atât
și de asta te simți singură printre ei
sunt genul de persoane care nu-ți dau nimic
care încearcă să-ți arate că ei totuși te văd
dar ești prea indiferentă și tu față de ei
pentru că în adâncul inimii știi
că nici ei nu cred ceea ce-ți spun
așa că ridici privirea și mergi, încă un pas
pe drumul de foc pe care tu singură îl așterni.

Basm

Alergi fără încetare încercând să uiți
o singură silabă din tot ce ți-a spus
și nu mai poți nici să respiri
te lipești de un perete oarecare
și o lacrimă se contopește
cu obrazul tău din porțelan
în locul în care v-ați întâlnit
pentru prima oară
un loc întunecat din lumea basmelor
pe care le scrii zi de zi în cartea ta
și de unde nu vor ieși nicicând
basme ce nu se vor împlini
cum nu se împlinesc nici săruturile
fermecate din filme și romane
și tu totuși ai alergat, o vreme
până când ți-ai deschis ochii
și ai privit lumina în față
și ai văzut că nu se va împlini
niciunul dintre basmele pe care le scrii.