La revedere!

Un balcon, o floare, un Făt Frumos,
un oraș plin de vise,
la margine ești tu, tot mai departe,
în urma ta decât pași, nisip mototolit;


tu, cu uitarea ta, cu gravitația dujman
pleci, iei o rază de sore și mi-o prinzi în păr
îmi zici “la reveredere”, ne mai vedem,
mă uiți, îmi lipsești și te întorci


o atingere un sfat cât mai bun
prietenesc, dulce, sensibil,
de parcă nu ești tu, te-ai schimbat
prea mult, ai lăsat prea multe in urmă,
versuri pline de praf, scutură-le!


Ia o mătură și împrospătează-ți ideile
nu mai plânge, zâmbește, încă te aștept
pe banca undeva deasupra norilor,
te închini, te uiți la Dumnezeu și
lin, încet, o lacrimă îți curge pe obraz
tot mai jos, până la bărbie, și atunci
cade jos, pe pieptul meu,
oftezi și-mi dai viață, ca la început
la fel ca atunci.


Rămâne în urmă doar o privire
și două lacrimi ce se contopesc
într-un sărut.