Suflet pustiu al marii cenusii

Suflet pustiu al mării cenușii
Un suflet pustiu, culcat pe malul
mării cenușii care zăpăcit, încă
încearcă să lupte împotriva faptei,
împotriva verbelor regulare,
împotriva gravitației și împotriva soarelui;
pustie și gânditoare, încă stă, de mii de ani
pe aceleași meleaguri
fără să-și mai amintească sufletele pe care le-a furat,
inimile rupte pe care le-a dizolvat, o data cu ionii sodiului
și stă pașnică, alunecând încet pe un petec de pământ
precum o lacrimă încărcată de litere, cifre și formule
pe un obraz de catifea albă.
Își apropie îngrozit degetele de imensul pustiu
care îi ascunde marea imensă ce se întinde în fața lui
parcă ar vrea să alunece, și parcă nu...totuși, încă nu
poate mai așteaptă până mâine, sau până când nu o mai avea timp
până când ultima frunză va aluneca, zburând prin aer, aterizând
treptat către marea rece pe care el singur a stat, așteptând încă un suflet
pustiu și el, care să aibă dorința de a-l asculta,
de a merge prin căldura orbitoare a jarului palpitant
fosforescent și aspru, dur și fierbinte, ca de obicei;
dar oare a așteptat prea mult? ceva ce nu există,
poate așteaptă o lumină orbitoare un soare imens care
să se așterne încă o dată pe plaja unde el trăia singur, pustiu...
Iar totuși a venit ziua in care a zărit, pe limita orizontului
o zână fermecată, pură, inocentă și bună care
a decis să-l atingă cu bagheta magică la inimă
și, cu doar un strop de lumină l-a readus la viață,
a înviat sufletul pustiu și mort ce zăcea pe mal de atâta timp
și încă acum o urmă gri, plutește silențioasă pe un val
al mării cenușii, urmă a existenței lui....