Flori de mucegai

Flori de mucegai într-un pahar învechit
martor al atâtor întâmplări, vieți rupte
de sens, iubiri trăite într-un vis;
petale de trandafir pe un pat
vărsate fără ritm într-o melodie
a timpului de mai de mult

Martorul unui anotimp după altul
a unei copilării crispate de țipete,
jocuri înțepenite de o mână de fier
unde râsul era doar un ecou printre
munții bunicului bătrân, neclintit de
vântul anilor.

Martorul unui drum bătătorit de pași
fără sens aparent și fără semafoare
pe marginea străină a unui lac
unde timpul se ascunde de vise
iar lacrima umple lacul sec
între mii de piese.

Martorul silențios a unei bătălii
fără limite și fără arme
cu mii de suflete răpus de
un singur anonim între mii de suflete
rătăcite și zbuciumate de timp
lângă un nor auriu într-o seara
fără bătăile vântului.

Suflet pustiu al marii cenusii

Suflet pustiu al mării cenușii
Un suflet pustiu, culcat pe malul
mării cenușii care zăpăcit, încă
încearcă să lupte împotriva faptei,
împotriva verbelor regulare,
împotriva gravitației și împotriva soarelui;
pustie și gânditoare, încă stă, de mii de ani
pe aceleași meleaguri
fără să-și mai amintească sufletele pe care le-a furat,
inimile rupte pe care le-a dizolvat, o data cu ionii sodiului
și stă pașnică, alunecând încet pe un petec de pământ
precum o lacrimă încărcată de litere, cifre și formule
pe un obraz de catifea albă.
Își apropie îngrozit degetele de imensul pustiu
care îi ascunde marea imensă ce se întinde în fața lui
parcă ar vrea să alunece, și parcă nu...totuși, încă nu
poate mai așteaptă până mâine, sau până când nu o mai avea timp
până când ultima frunză va aluneca, zburând prin aer, aterizând
treptat către marea rece pe care el singur a stat, așteptând încă un suflet
pustiu și el, care să aibă dorința de a-l asculta,
de a merge prin căldura orbitoare a jarului palpitant
fosforescent și aspru, dur și fierbinte, ca de obicei;
dar oare a așteptat prea mult? ceva ce nu există,
poate așteaptă o lumină orbitoare un soare imens care
să se așterne încă o dată pe plaja unde el trăia singur, pustiu...
Iar totuși a venit ziua in care a zărit, pe limita orizontului
o zână fermecată, pură, inocentă și bună care
a decis să-l atingă cu bagheta magică la inimă
și, cu doar un strop de lumină l-a readus la viață,
a înviat sufletul pustiu și mort ce zăcea pe mal de atâta timp
și încă acum o urmă gri, plutește silențioasă pe un val
al mării cenușii, urmă a existenței lui....

Suflet de diamant

Umbli încă desculță pe marginea unui val,
pe marea întunecată în care te-ai scufundat.
Și învii, răsari din propia ta cenușă, precum
pasărea Fenix, acum câteva secole,
undeva aproape de unde te afli tu acum,
aproape de lumea cenușie pe care o domini;
nu mai ești prințesa vieții, esti doar
regina unei mări moarte, de lemn
unde nu mai rămâne nici un colț de iubire,
o mare rece și adâncă, precum golul
pe care îl porți de atâta timp în suflet,
un gol amar si negru, precum un mormânt,
acela în care este îngropată inima ta
lângă malul unei mări pustii
lângă un pom care s-a uscat de mult
de când tu l-ai lăsat cu gândul la tine
și nu te-ai mai întors nicicând.
Plutești acum însă pe o mare înghețată
plină de lacrimi și dureri, de oftări, și dureri
nepăsându-ți de viețile pe care le-ai distrus
inmortală și rece precum un diamant.

La revedere!

Un balcon, o floare, un Făt Frumos,
un oraș plin de vise,
la margine ești tu, tot mai departe,
în urma ta decât pași, nisip mototolit;


tu, cu uitarea ta, cu gravitația dujman
pleci, iei o rază de sore și mi-o prinzi în păr
îmi zici “la reveredere”, ne mai vedem,
mă uiți, îmi lipsești și te întorci


o atingere un sfat cât mai bun
prietenesc, dulce, sensibil,
de parcă nu ești tu, te-ai schimbat
prea mult, ai lăsat prea multe in urmă,
versuri pline de praf, scutură-le!


Ia o mătură și împrospătează-ți ideile
nu mai plânge, zâmbește, încă te aștept
pe banca undeva deasupra norilor,
te închini, te uiți la Dumnezeu și
lin, încet, o lacrimă îți curge pe obraz
tot mai jos, până la bărbie, și atunci
cade jos, pe pieptul meu,
oftezi și-mi dai viață, ca la început
la fel ca atunci.


Rămâne în urmă doar o privire
și două lacrimi ce se contopesc
într-un sărut.

Patriotism

Două cuvinte, atât,
o limbă, un semn, un steag,
nimic mai mult, o seară întunecată,
un cer plin de nori, de noroi e plin asfaltul
iar tu pleci, stai, te gândești
rupi o bucată din mine, o smulgi
te joci, râzi, plangi,
tragi aer în piept și continui drumul
încă un pic, aproape ai ajuns
grăbește-te, poți fi primul, sau ultimul
sau tot ce vrei.
Ia un nor, rupe-l de lângă mama lui
agață-l de balconul tău și spune-i că nu,
plângi, râzi, răsufli, ca un balon cu heliu
zbori peste noi, peste tot ceea ce ai câștigat
tot ce ai, nimic, prea mult,
îți  va rămâne decat un mormânt,
câteva lacrimi, și atât.

Fulgi de zapada

Încerci să mergi, să zbori peste nori
dar ceva nu te lasă
te reține printre noi, pe pământ
lângă fulgii de zăpadă pe care îi vezi de la geam
cum se așează încet pe o creangă din acel copac,
copacul copilăriei pe care nici nu ți-o mai amintești,
și lângă el acel leagăn vechi și ruginit în care visai să ajungi aviator,
să zbori departe de tot ce te înconjoară
de tot ce te rănește,
dar un poți, ești legată cu lanțuri
de o lume pe care nu o înțelegi,
dar un mai plânge, lasă tot ce ai trăit,
poate acel fulg de zăpadă e viitorul tău
o parte din ceea ce te poate face fericită
ce te va ajuta să nu mai plângi
și să zâmbești fără lacrimi în ochi.

Ma ratacesc...

Mă rătăcesc pe un drumul plin de frunze
copaci cu frunzele căzute
un spirit care umblă singuratic
printr-un parc pustiu plin de bănci
bănci goale ce s-au umplut acum de
gânduri de singurătate și nostalgie
unde nu se mai așează nimeni
doar eu, și mă rătăcesc printre gânduri
cum îmi rătăceam acum ceva timp
degetele printre firele tale de păr
și încă simt că mai ești cu mine
mă însoțești de mână printre copacii cei goli
fără sentimente, pustii de gânduri
și doar o rază de soare îmi mai încălzește
pielea înghețată de atâta frig
iar frunzele încă aterizează cu nepăsare
pe banca unde te priveam cândva
cu ochii plini de stele sclipitoare,
păcat că tu zbori și nu te mai întorci
în parcul din care ai plecat cândva
lăsând în urmă doar o umbră lângă o bancă pustie
ce gândul meu însoțește acum...